Back to site
Since 2004, our University project has become the Internet's most widespread web hosting directory. Here we like to talk a lot about web development, networking and server security. It is, after all, our expertise. To make things better we've launched this science section with the free access to educational resources and important scientific material translated to different languages.

Este societatea un sistem de auto-organizare

Loet Leydesdorff
Stiinta si Tehnologie Dynamics, Dep.. de Ştiinţele Comunicării
Oude Hoogstraat 24, 1012 CE Amsterdam
Ţările de Jos
loet@leydesdorff.net

Jurnalul pentru sistemele sociale şi evolutive 16 (1993) 331 - 49.


Abstract

În cazul în care societatea să fie considerată ca o auto-organizare ("autopoietice") de sistem? Dacă da, care sunt implicaţiile acestei abordări pentru teorie sociologică? Conceptul de paradigme a furnizat sociologia ştiinţei cu un model mental pentru a înţelege de auto-organizare ca agenţie la nivel supra-individuale. În sociologie a cunoaşterii ştiinţifice această "anomalie" in teoretizarea sociologic a fost elaborat prin utilizarea distincţia între discursurile reflexive şi de fond. I se precizează condiţiile necesare pentru un sistem social de a deveni auto-organizare în materie de comunicaţii. "Întrepătrunderea" de acţiune pot fi apoi analizate din punct de vedere structurale şi operaţionale cuplajele a sistemului de comunicare socială.



Introducere

"Auto-organizare" este un concept matematic specificabile cu rădăcini în non-echilibru termodinamica (de exemplu, Prigogine şi Stengers 1979/1984), şi neurofiziologie (de exemplu, Maturana 1978). Acest concept a fost introdus, de asemenea, metaforic în teoretizarea despre societate de Niklas Luhmann (de exemplu, 1984), şi de atunci a fost utilizată pe scară mai largă (a se vedea, de exemplu, Geyer şi Van der Zouwen 1991). În teoria de auto-organizare, la nivel macro, fenomene produse de nivel inferior unităţi pot să îşi asume controlul. În cazul în care sistemele sociale, cu toate acestea, trebuie să fie considerate drept cauze ale schimbărilor, această perspectivă contrazice o ipoteză central în cele mai multe sociologie moderne, şi anume faptul că schimbările sociale trebuie să fie explicate în termeni de, sau cel puţin cu referire la, agenţie umană.

În timpurile moderne, nu mai presupunem că zeii şi semizei de control al istoriei noastre. Notiuni de sisteme care organizează procesul social autonom au fost în jurul valorii în teoria socială, în special pe partea de marxist, dar aceste teorii au fost suspecte din cauza lipsei lor de rigoare analitice, şi, prin urmare, de sofisticare în design empirice. Inca de la Weber, sociologii au încercat să explice structura socială şi schimbarea, pe baza unei teorii de acţiune (cf., Münch 1982/1988). Ideea unui sistem de supra-sociale individuale, care îşi exercită în mod activ de control poate părea, prin urmare, la mulţi sociologi o invitaţie la obscurantism.

Problema de supra-individuale de control reapărut pe ordinea de zi a sociologiei empirice din studiul de activităţi sociale organizate cognitive, cum ar fi ştiinţele (cf. Knorr-Cetina si Cicourel 1981). Kuhn (1962) a propus înţelegerea dezvoltarea ştiinţelor în termeni de paradigme. El a descris ca paradigme emergente istoric de crize de comunicare. De la înfiinţarea acesteia o paradigmă începe să organizeze o ştiinţă atât în ​​termeni de comunicaţii relevante şi cogniţiile, şi în ceea ce priveşte comunităţile care stau la baza. De fapt, paradigma pare să declanşeze un proces de co-evoluţie care implică sistemul de ştiinţele cognitive, discursul relevante, şi comunitatea. Tot mai mult, oamenii de ştiinţă care lucrează în cadrul unei specialitate trebuie să cedeze la dezvoltarea în continuare a paradigmei, la preţul biletelor de a pierde lor. În cele din urmă, paradigme poate intra din nou în criză şi se dezintegrează atunci când pierd competitia cu paradigmele alternative la nivel supra-individuale.

Conceptul de paradigme, cu condiţia ca sociologia ştiinţei - şi alte domenii (vezi, Prigogine şi Stengers 1979/1984; Luhmann 1984 şi 1990) - cu un model mental pentru a înţelege auto-organizare a sistemelor sociale la nivel supra-individuale. Dar cum poate supra-individuale de control structura de acţiune socială? Cum poate o astfel de teorie se acorde sensul sociologic? Este paradigma doar o metaforă utilă în reconstrucţie? Este "auto-organizarea" doar o metaforă cu trimitere la metafora de o "paradigmă?"

În general, metafore discursive pot fi generalizate la ipoteze empirice prin ridicarea întrebări de genul "în ce măsură" sau "pentru ce perioadă de timp", se aşteaptă o descriere metaforic pentru a ne oferi o vedere relevante ale datelor. De exemplu, s-ar putea analiza ştiinţe cu privire la măsura în care dezvoltarea lor a fost ghidat de paradigme. Analog, la întrebarea de cercetare nu ar trebui să fie dacă "auto-organizarea" este o metaforă utilă pentru a descrie funcţia de paradigme, dar dacă este posibil să se specifice condiţiile pentru un sistem de supra-individuale să se comporte în acest "auto-organizare" cale. Prin urmare, voi trebuie mai întâi să se precizeze mai în general, condiţiile pentru orice sistem care urmează să fie considerate ca fiind "auto-organizare", iar apoi ridica întrebare suplimentară a condiţiilor în care acest mecanism ar putea să funcţioneze la nivel supra-individuale, şi anume în domeniul social sisteme.

"Auto-organizare"

Lasă-mă, din motive didactice încep prin a oferind cititorului o ilustrare a unui sistem de auto-organizare prin utilizarea exemplul de fiinţe umane ca (biologic şi psihologic), auto-organizare a sistemelor. Apoi, vom extinde această a sistemelor sociale, specificând modul în care sistemele sociale diferă de la sistemele biologice si psihologice, şi să elaboreze această specificaţie pentru sociologia ştiinţei. Într-o secţiune în continuare, vom extinde argument la sociologie generală, şi să indice de ce este necesar să se procedeze la caietul de sarcini matematice.

Sistemul de operare umană însăşi determină ceea ce oamenii pot mânca, ceea ce oamenii pot vedea, şi modul în care oamenii pot comunica cu alte persoane sau intern. Desigur, se poate utiliza instrumente pentru a "vedea în infra-roşu", etc, dar care nu anulează condiţia umană ca un dat în toate comunicările, precum şi toate prelucrare a informaţiilor. În plus, fiinţa umană este un sistem de comunicare funcţional diferenţiate, atât intern, cât şi în materie de comunicaţii externe. Noi nu vedem cu urechile noastre, şi nici nu asculta cu ochii noştri, noi nu digera cu plamanii nostri, nici nu respira cu stomacul nostru. După o anumită (timpurie) stadiul de dezvoltare, nu există o singură celulă la stânga în organism, care nu are o funcţie specifică, deşi toate celulele pot conţine toate informaţiile genetice. Celulele sunt organizate în reţelele de comunicaţii care auto-organiza funcţiei lor pentru sistemul ca un ansamblu de operare (cf. Kaufman 1991 şi 1992). Frecvenţa de funcţionare a organelor este controlat prin diferite forme de memorie centrale organizate în sistem neural.

Odată ce o funcţie este în loc, de organe este stabilizată împotriva leziunilor minore, adică operaţiunea este auto-reproducere, deşi organizarea sa pot prăbuşi întotdeauna în criză, atât la nivel fiziologic şi / sau nivelurile de bază celulare. Un organ nu numai trebuie să fie în loc, dar de asemenea trebuie să fie în mod corespunzător inervate, adică funcţionarea sistemului de nevoile de control dinamic de reţele neuronale ca un alt sistem de diferenţiată funcţional cât mai curând complexitate depaseste anumite praguri. (1) crucială Ideea este că sistemul este sănătos atâta timp cât acesta comunica ceea ce ar trebui să comunice, atâta timp cât subsistemele efectua operaţiuni lor la momentele potrivite în timp, şi atâta timp cât fiecare subsistem în plus, auto-organizarea controalelor structurale prin raportare la funcţionarea sa. Orice sistem de auto-organizare va continua să dezvolte şi să prezintă un ciclu de viaţă. (2)

Deşi este uşor de înţeles intuitiv noţiunea de auto-organizare pentru un sistem viu unic, este mult mai greu să facă acest lucru pentru sistemele de mai sus la nivel individual. Exemple evidente sunt insecte ca niste furnici si viespi, care trăiesc în comunităţi. Cu toate acestea teoretic si metodologic fructuoasă poate fi pentru a studia relaţiile sociale cu aceste metafore biologice, probleme serioase ar trebui să fie ridicată la această concluzie. În primul rând, metafora evoluţionistă este inconfortabil, deoarece aceasta a fost teribil de abuzat, de exemplu, în ideologiile corporatiste. În al doilea rând, aceasta nu este intamplatoare, că impulsul autonom al voinţei umane este esenţială pentru teoria voluntarist de acţiune, care a oferit o bază comună pentru teoria sociologice şi de cercetare de la Weber. Fiinţele umane sunt în punctele esenţiale, diferite de insecte; organizaţiile sociale sunt diferite de organisme.

Ce înseamnă pentru modele evolutive care urmează să fie aplicat la sisteme sociale? Ceea ce trebuie să fie schimbat în termeni de concepte pentru a ţine cont de complexitatea mai mari implicate? Permiteţi-mi primul act de faptul că noţiunea de evoluţie a fost utilizat pe scară largă în sociologie ca o metaforă. O metaforă este utilă în cazul în care generează o nouă viziune a fenomenelor în studiu. După cum sa menţionat mai sus, dacă acest punct de vedere pot fi considerate în mod provizoriu adevărat, având în vedere datele de la mana pot fi evaluate doar dacă o metafora elaborează într-o ipoteză empirică, care specifică ce urmează a fi aşteptat.

În biologie, teoria evolutiei a fost dezvoltat la nivelul de a ne oferi cu ipoteze testabile. Fără o teorie a evoluţiei, o are taxonomii doar de pesti, reptile, copaci, etc teoria Evolutia ne-a oferit cu un sistem analitic de a organiza aceste taxonomii conform unei logici. De exemplu, pe baza teoriei evoluţiei este în măsură să se precizeze "verigilor lipsă" cu referire la datele taxonomice. Un concept cum ar fi "veriga lipsă" are sens doar pentru cei care au făcut concluzia că există un sistem de evoluţie care pot fi urmărite în fenomenele. Din moment ce teoria evolutiei fenomenelor de locuri într-o perspectivă teoretică, evolutia este un concept cu un statut ipotetic. Această ipoteză a fost confirmată impresionant pe ultima sută de ani.

Aplicarea directă a teoriei evolutiei a sistemelor sociale, în "darwinismul social", cu toate acestea, a fost un dezastru teoretice şi politice. Dacă există modele comune ale evoluţiei culturale în sistemele sociale, ele nu sunt evidente, şi, probabil, în contradicţie. Astfel, nu este o ipoteză unică, ci un set de ipoteze cu privire la dinamica socială. În sociologie calitativ, aceste ipoteze au fost, de asemenea numit reconstrucţii. O reconstrucţie este o linie care atrage prin analist de date, în scopul de a organiza variaţia în timp. Reconstrucţia operează cu retrospectiv, şi este, prin urmare, un anumit (teoretic) de selecţie, cu referire la ceea ce sa întâmplat, care urmează să fie atribuite analist.

Cum poate o singură selecţie fi justificată împotriva şi în raport cu alte selecţii posibile? Acest lucru necesită o selecţie de ordinul doi: o selecţie dat trebuie să fie comparat reflex cu alte selecţii, şi de-a lungul timpului. Ca rezultat al acestei reflecţii analist poate emite ipoteza unei organizaţii teoretică într-una sau mai multe identităţi cognitive (de exemplu, tipuri). Dacă această selecţie reflexiv este provizoriu presupune, fiecare noua selecţie de fond (de exemplu, reconstrucţie) poate fi evaluată în ceea ce priveşte dacă şi cum acesta contribuie la fiecare dintre posibilităţile anterior emis ipoteza de identitate. Dacă este aşa, identităţi în curs de dezvoltare încep să funcţioneze ca o unitate de măsură, şi anume, dacă acestea se dovedesc a fi fructuoase, ei pot începe să preia controlul funcţiilor în justificarea selecţii în continuare.

Cine este operatorul de transport de aceste selecţii şi stabilizations? În primul rând, este analist reflexiv. Cu toate acestea, în cazul în care analiştii reflexiv încep să comunice între ele nu numai în ceea ce priveşte modul în care acestea a analiza datele, dar, de asemenea, la nivelul reflexiv, de exemplu, despre standardele de analiză, standardele poate deveni de-personalizate, ele încep să circule în comunicare sistem al acestei comunităţi, şi să înceapă astfel pentru a forma o dimensiune supra-individuale de control al calităţii pentru actorii (în măsura în care recunosc aceste standarde).

După cum sa menţionat mai sus, în cazul ideal al acestui proces în ştiinţă a fost numit de către Kuhn (1962) "o paradigmă". Kuhn a remarcat (cu un citat bine cunoscut de la Max Planck) că, odată ce o nouă paradigmă este adus în loc, "băieţii vechi" trebuie să se stingă. Aceasta înseamnă că tipul lor de comunicare nu mai este recunoscut în calitate de membri în cauză, şi, în consecinţă, acestea nu mai sunt considerate a comunităţii ştiinţifice relevante. Notă modul în care delimitarea unui element de structură socială este, aşadar, printre altele, în funcţie de caracterul auto-organizare a acestui sistem de comunicare. (3)

În cazuri concrete mai mult de o formă pronunţată de miezuri de stabilizat de comunicare între savanţi, ar putea apărea. În studiile ştiinţifice, aceste sisteme de comunicare au fost numite "discursuri" (cf. Mulkay et al. 1983). Diferenţele de comunicaţii din interiorul şi între diferitele comunităţi de cercetare pot fi studiate empiric în ceea ce priveşte variaţia lor "discursuri", de exemplu, prin analizarea repertorii şi vocabulare (Hesse 1980; Legea şi Lodge 1984; Leydesdorff 1991a). Cu toate acestea, limitele sistemelor de comunicare socială sunt nesigure, şi comunicaţiilor sociale sunt predispuse la eşec. Prin urmare, modele de comunicare, de asemenea, rămân incerte, istoric şi contingente.

Astfel, luând exemplul de reconstrucţie teoretice şi posibilitatea de reflecţie teoretică ca un caz special, am început să înţeleagă mecanismul de geneza de un sistem de auto-organizare la nivel supra-individuale, precum şi impactul acestora asupra apariţiei evoluţiile sociale. Permiteţi-mi să repet argumentul mai sistematic. În primul rând, auto-organizare necesită, în plus faţă de variaţie şi selecţie primară (de exemplu, reconstrucţie) o cibernetica de ordinul doi, ceea ce implică dimensiunea temporală. La fiecare moment, reconstrucţii diferite pot concura. Stabilizarea se bazează pe selecţie între aceste selecţii. Următoarea gât de sticlă în dimensiunea socială este dacă oamenii de ştiinţă implicaţi se poate stabiliza un sistem de comunicare între ele în care nu se comunică numai despre reconstructii diferite - din moment ce aceste comunicări pot fi apoi volatil -, dar se poate compara, de asemenea, printre comunicaţii şi peste timp reflex, şi anume prin menţinerea de comunicaţii în memorie. Având în vedere că sistemul de comunicare socială nu poate îndeplini aceste funcţii - care nu poate fi un actor cu o funcţie de memorie activă în sine - pentru persoanele care participă la comunicare trebuie să fie locaţiile fizice în cazul în care aceste procese au loc reflexiv. Prin comunicarea nu numai cu privire la reconstituiri lor în ceea ce priveşte variaţia în date, dar, de asemenea, reflex cu privire la relevanţa reconstituiri pentru dezvoltarea de bază cognitive ale disciplinei lor, oamenii de ştiinţă să menţină un circuit de comunicare reflexiv, care este fizic distribuită şi prelucrate între ele. Cu toate acestea, acesti savanti poate funcţiona ca o comunitate ştiinţifică numai pe baza acestor două niveluri de comunicare: se comunică atât cu privire la substanţa de comunicaţii lor, precum şi despre standardele pentru a judeca aceste comunicări reflex. Notă, câţi paşi sunt implicate, şi modul în care este puţin probabil pentru ştiinţă istoric să apară. De exemplu, atât timp cât reflexivitatea nu sunt comunicate în termeni de incertitudini, dar având în vedere normativ (de exemplu, de religie), sistemul de comunicare ştiinţifică nu are grad suplimentar de libertate necesare pentru apariţia unor noi tipare de auto-organizare în comunicarea ştiinţifică.

Odată ce diferitele niveluri de comunicare sunt diferenţiate, sistemul poate deveni auto-organizare. După cum am văzut în exemplul de paradigma, într-un sistem de control de auto-organizare flip-flops: care au contribuit la geneza şi întreţinerea sistemului de nu mai sunt în măsură să controleze substanţă sistemului, cu toate că această substanţă este logic un rezultat al interacţiunilor lor. Participanţii pot contribui doar la comunicare, schimba un pic, şi-l reproduce. Ei au generat un sistem de comunicare care comunica ceea ce comunica, şi numai de comunicaţii celor care comunică în aceşti termeni sunt în continuare parte din acest sistem. Totusi, sistemul poate modifica treptat in timp, dar este stabilizat atât în ​​termeni de ceea ce în ceea ce priveşte diferenţele relevante, precum şi în ceea ce priveşte selecţii relevante. Sistemul stabilizat funcţionează pe baza de reflexivitate care se află fizic la şefii de participanţi, dar care este împărţită între ele într-un sistem de comunicare reflexiv. Atunci când una reflexivitate, în comun, sau procesul de comunicare care stau la baza descompune, sistemul de pauze în jos, şi auto-organizare dă mod de criză. (Diverse forme de degenerare poate fi specificată mai precis.) Mai mult, atâta timp cât sistemul de auto-organizare indura, este auto-reglementare, şi, prin urmare, de asemenea, auto-curatare cu privire la lipsa în trecut. Ea a continuat să rescrie istoria ei.

Notă centralitatea noţiunii de reflexivitate. Reflexivitate la nivel inferior este condiţionată de auto-organizare la nivel superior: în acest pas sistem construit pot înţelege posibilitatea de a combina structura cu dimensiunea de timp şi forma astfel identitatea acestuia. În măsura în care face acest lucru, controlul de comunicare flip-flops, precum şi relaţiile de dependenţă dintre nivelurile sunt (parţial) inversat. Cu toate acestea, reflexivitatea a sistemului social rămâne, de asemenea, depinde de reflexivitatea acestor unităţi care suportă sistemul, şi cu privire la măsura în care unităţile aduce dimensiunea reflexivă în comunicare în cadrul acestui sistem social. Toate săgeţile reprezintă subcybernetics a operaţiunii dinamice.

Pe de o parte, apariţia unui astfel de sistem complex poate părea foarte puţin probabil, dar pe de altă parte, în cazul în care actorii se comunică, de asemenea reflex, sistemul social poate incepe sa invete ca o reţea distribuită, prin urmare, şi de a efectua sarcini mai complexe decât fiecare sistem individual (cf. Simon 1973). Actor individual nu se referă numai la reţea, dar, de asemenea, poziţionată într-o, şi reflex conştient de această funcţie. Sarcinile sunt acum nu mai este distribuit doar fizic, ci şi funcţional. Odată ajuns în acest mod reflexiv, comunicare sistemul social poate recupera, de asemenea, de la eşecul unui cuplu de unităţile implicate înlocuindu-le cu echivalentele funcţionale.

Dezvoltarea sistemului în dimensiunea temporală rămâne dependentă de timpii de reacţie a unităţilor componente: sistemul social oferă şanse numai, acesta nu posedă nici o memorie fizică. Prin urmare, nu se poate proces independent; acesta rămâne structural cuplat şi, prin urmare depinde de comunicaţii de bază între actorii implicaţi. Cu toate acestea, la fiecare moment de timp, ea oferă şanse, care sunt distribuite, ca urmare a rundele precedente de comunicare. De comunicaţii în curs de desfăşurare nu numai informează comunicatori, dar actualiza, de asemenea, distribuţii în sistemul de comunicare. Când anumite părţi ale acestui sistem de comunicare să devină (temporar) reflex a constituit aşa cum este descris mai sus, aceste sisteme pot să menţină o anumită funcţie, în ciuda tulburări, de exemplu, ei sunt capabili să-şi aleagă de comunicaţii de nivel inferior, cu trimitere la o funcţie de ordin superior, care este latentă la sistemele de nivel inferior, deşi acesta din urmă poate fi reflex conştienţi de acest proces. De întreţinere a sistemelor de comunicare reflexiv în cadrul societăţii este, aşadar, direct legată de diferenţierea funcţională. În plus, auto-organizarea poate implica, de asemenea, dimensiunea de timp în cazul în care un nivel inferior de unităţi comunică, de asemenea, în această dimensiune reflex. De exemplu, în cazul unei specialitate ştiinţifice, frecvenţele pentru manuale, recenzii, conferinţe, cercetare-articole, etc pot fi dezvoltate. Aceste frecvenţe pot deveni structural sedimentate în convenţii sau se păstrează mai mult fluid.

Am dezvoltat mai sus, noţiunea de reflecţie la nivelul sistemului social, cu trimitere la ştiinţifice (de exemplu teoretic) sisteme. Cu toate acestea, ar trebui să fie conştienţi de faptul că "reflexivitate" poate fi definit în alte dimensiuni. De exemplu, nu numai se poate reflecta asupra cognitiv gândurile lui, se poate simţi, de asemenea, că se simte, dragostea pe care o iubeşte, râzi de ras, etc (Luhmann 1984). În general, reflexivitatea este capacitatea unui sistem de comunicare pentru a aplica recursiv comunicare la comunicarea acestui sistem. În măsura în care acest lucru poate fi făcut, şi apoi să fie comunicate, cel mai mare sistem de comunicare pentru a putea începe să expună auto-organizare. Reţineţi, totuşi, că, dacă ne reflectă cognitiv asupra sentimentelor noastre, atunci aceasta nu este o aplicaţie recursiva de comunicare specifice, ci reflectă un tip de comunicare în termeni de altă parte. Sentimentele sunt apoi varianţa, şi de reflecţie numai prima selecţie de ordinul. Stabilizare, cu toate acestea, necesită un cibernetica de ordinul doi.

Auto-organizare rămâne o ipoteză

După cum sa sugerat, nu a fost accidentale că înţelegerea meta-teoretice ale teoretizarea reflexivă ca frecvente în ştiinţele moderne, ne-a oferit cu o înţelegere a acestei teorii speciale de comunicări ştiinţifice. Amintiţi-vă că, o ipoteză empiric "paradigma" o anomalie a reprezentat modul dominant de teoretizarea sociologice, care în primul rând menită să explice în supra-individuale de fenomene cu referire la agenţie umane. Pentru înţelegerea fond de auto-organizare trebuie mai întâi am avut, prin urmare, pentru a surprinde sensul reflexiv al anomalie înainte de a putea generaliza la alte fenomene sociologice (de exemplu, familie, organizaţie, etc). "Auto-organizare" a fost introdus ca o ipoteză pentru a explica această anomalie.

Ideea că sistemele pot exista pe baza de interacţiune între unităţi care poate fi observat independent empiric, este mai frecventă la ştiinţe cum ar fi biologia evolutionista si psihologiei cognitive. Cu toate acestea, sistemele de emis ipoteza sociale nu sunt numai distribuite, dar însăşi existenţa lor şi identitatea rămâne, de asemenea întrebări. În timp ce în biologia şi psihologia existenţa obiectul de studiu ca un sistem pot fi luate pentru a acordat, sociologii au reflex de a proceda în acest sens. "Auto-organizarea în sistemele sociale" nu poate fi, prin urmare, luate ca o caracteristică a sistemului, dar trebuie să rămână o ipoteză în două privinţe: în primul rând, trebuie să-şi asume "systemness" sau un model de comunicare în date altfel haotice, şi în al doilea rând, trebuie să precizeze relaţiile dintre această "systemness" (cf. Giddens 1984) şi "auto-organizare." Această ipoteză dublă complică şi mai mult teoretic Materie: care dintre cele două ipoteze pot fi testate împotriva date observaţionale în care instanţe?

Are dualitatea în ipoteze fac untestable tezei? Putem distinge diferitelor noţiuni de organizare de fond de la reflexiv de auto-organizare, şi să precizeze condiţiile în care fiecare dintre aceste ipoteze pot fi falsificate şi / sau coroborat? După cum sa menţionat, studiul dinamicii ştiinţei în termeni de paradigme ca urmărite în sociologia cunoaşterii ştiinţifice ne-a oferit cu semantica pentru a înţelege procesele de construcţie, atât la fond şi la nivelul reflexivă (de exemplu, Mulkay et al. 1983 ; Callon et al 1986).. Dar în sociologia cunoaşterii ştiinţifice, analistii sa datorat în principal cu referire la ei înşişi ca subiecţi cunoaşterea (cf., Woolgar 1988). Ca Luhmann (1990) a observat, această înţelegere reflexivă a eşuat în formularea ceea ce a însemnat pentru sistemele în studiu că acestea au fost considerate ca fiind din ce în ce sisteme de comunicare construite. Posibilitatea de reflexivitate şi de auto-organizare în structurile de comunicare sociala ("discursurilor") ar trebui să aibă primul fost specificate.

Analiza reflexiv ne-a învăţat că nu se mai poate accepta orice mandat transcendental pentru cunoaştere contingent, toate de cunoştinţe este condiţionată. Într-adevăr, oamenii de stiinta - inclusiv analist reflexiv el / ea - trebuie pentru a invarti o discursiv sau "semiotică" de reţea. Argumentul meu a fost, totuşi, că această reţea este construit în straturi diferite analitic. Discursul este reflexiv reflexiv în mod substanţial în ceea ce priveşte discursul, care se reflectă, şi, prin urmare, pot adauga o alta dimensiune de comunicare. Întrebarea esenţială este dacă discursul reflexiv se poate dezvolta ca paradigmatic ca un fond care este reflectată. Poate fi o reţea care se poate "învăţa"? Dacă este aşa, cu referinţă la care comandă? Am argumentat că condiţiile pot fi specificate în conformitate cu care de comunicaţii în rândul analiştilor reflexiv poate stabili cu titlu provizoriu un ordin reflexivă în sistem de comunicare care ajută la organizarea de comunicaţii într-o asemenea măsură încât, în cazul limitarea le controlează de comunicare. Măsură poate fi investigat ca o ipoteză empirică.

În rezumat, anomalia presupusă a paradigmei ca o agenţie de supra-individuale prevăzute sociologia cunoaşterii ştiinţifice, cu o poarta de acces la înţelegerea ştiinţei ca o formă specifică de a produce pentru reflexive din haos. Notă epistemologia implicate radical constructivistă: oamenii de stiinta au de a face presupuneri, dar ipotezele sunt în nevoie de revizuire, atât în ​​ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la obiectul de studiu, precum şi cu privire la categoriile de analiză. Analiza reflexiv in sine este la fel de contingent ca discursul de fond, şi, prin urmare, rămâne falsificat. Acest lucru este valabil de la fiecare nivel următor de reflecţie: analiza veniturilor, atât la fond şi la nivelul reflexiv.

O ipoteză se referă la o teorie

Aplicarea conceptului de "auto-organizare" la domeniul social ridică problema de urgenţă a acestei teorii ca încă o altă paradigmă în domeniul ştiinţei. Dacă paradigmele sunt specifice cu privire la comunicările pe care le permit, s-ar putea întreba ceea ce se câştigă, şi ceea ce se pierde prin folosirea acestui ipoteză?

Kuhn (1962) a subliniat "incomensurabilitatea" între paradigme. Incomensurabilitate înseamnă că orice poate fi comunicată în termen de o paradigmă nu pot fi comunicate în afara ei, cu excepţia la preţul de un înţeles diferit. În consecinţă, paradigmele uneori au fost identificate ca fiind jocuri de limbaj Wittgensteinian (cf. Pinch 1982). Aceste discursuri pot evolua, pot diferenţia în continuare şi să interacţioneze, sau pot intra în criză. Orice se întâmplă este contingentă istoric: aceasta este construită, şi poate fi, prin urmare, reconstruit de istoric, filozof sau sociolog.

Reconstrucţia este în mod necesar bazat pe o deconstrucţie, iar acest proces trebuie să fie efectuate de un analist. Lecţii de cruciale de la constructivism, analiza discursului, şi post-moderne, sociologia a fost că niciodată nu există un model unic în complexitatea de date, dar că orice reconstrucţie de către un analist poate fi deconstruite dintr-o multitudine de alte perspective. În opinia mea, aceasta nu înseamnă că nu poate fi nici o structură în multitudinea de reconstituiri posibile, dar aceasta susţine teza de mai sus că structura de ordin superior nu pot fi luate pentru acordate. Dacă există, este latent, aceasta necesită o reconstrucţie a doua ordine de reconstructii, şi trebuie să rămână o ipoteză.

Dacă cineva consideră că multitudinea de reconstituiri ca un alt domeniu empirice, se poate face doar deductii empirice cu trimitere la acest domeniu de către specificând o ipoteză. Ipoteza ar trebui să fie empirice, adică ar trebui să permită în cele din urmă consecinţe testabile. Ipoteze, cu toate acestea, rămân ad-hoc în cazul în care nu sunt stabilizate într-un sistem teoretic. Acest sistem teoretic ar trebui, de exemplu, permite analistului să precizeze criteriile de diferenţiere între reconstructii în ceea ce priveşte semnificaţia lor. Acest lucru aduce la întrebările metodologice care au fost atat de puternic criticată de post-modernişti din nou pe scena, ci la nivelul reflexiv. Metodologia este, atunci nu o reteta manual, dar o teorie reflexiv cu privire la calitatea de inferenţe cu privire la fenomenele în studiu. (În cazul în care discursul metodologic este solidificat într-o teorie normative, comunicarea teoretică degenereaza din nou.)

Am argumentat că, pentru a obţine înţelegere sociologic cu privire la conceptele de paradigmă şi incomensurabilitatea între paradigmele, trebuie sa reformuleze aceste concepte în termeni de discursuri, şi, astfel, ca sisteme de comunicare. Noţiunea de paradigmă se referă la posibilitatea de auto-organizare şi de aceste sisteme de comunicare. În opinia mea, nu există nici un motiv a priori de a exclude raţionamentul sociologic la nivelul meta-teoretic de la acest mecanism general. Inferenţă conduce la ipoteza de auto-organizare ca formă generală a discursului ştiinţific. Unul nu are nevoie pentru a explica faptul că discursul este haotic, deoarece acesta este implicit. Ceea ce este nevoie de explicaţie este aceea că oamenii de stiinta pot comunica, în ciuda jargonului, uneori, ezoterică şi nerealiste ("contrafactuală"), fenomene în studiu.

După cum sa menţionat, întrebarea dacă aceste discursuri teoretice şi / sau meta-teoretic există şi pot îndura rămâne empirice. Testul pentru această ipoteză este gradul în care variaţia în selecţii teoretică în studiu poate fi explicată prin ipoteza unui selector al doilea, pentru că în primul rând trebuie să fie specificată. Reţineţi că orice ordine de auto-organizare trebuie să fie un ordin reflexiv: se poate observa numai distribuţiile. Auto-organizare (teoretic) sistemele să rămână construieşte ipotetic cu scopul unic de a servi procesului de descoperire ştiinţifică. Fie organizaţie reală găsit în date este o consecinţă a auto-organizare sau nu pot fi stabilite numai pe baza de ex-ante încrederii specificate. În consecinţă, s-ar putea dori întotdeauna să pună întrebări de genul în ce măsură acest sistem poate fi considerat ca auto-organizare, şi pentru ce perioadă de timp? Analistul sociologic ar trebui să se abţină de la reificare de "auto-organizare a sistemelor," şi formula ipoteze numai. Aici, m-am distanta de la Luhmann lui (1984) mai multe perspective speculative în aceste chestiuni.

Ipoteze integrate în sistemele de aşteptările teoretice provocare cercetători empirice, deoarece acestea se referă la unele distribuţii empirice, şi nu la alţii. Cum se poate delimita sistemele ipotetice de comunicare în domeniul cercetării empirice? Nu este dificil să se precizeze unele euristic pentru orice teorie speciale de comunicare, deja în acest stadiu. La prima întrebare într-un design empiric se referă la substanţa de comunicare, deoarece sistemele de comunicare pot diferi, şi, astfel, se disting, în termeni de ceea ce comunica. Această substanţă poate fi multi-dimensionale, adică diferenţiate în subsisteme. Problema este următoarea caietul de sarcini a mecanismelor de comunicare în cadrul fiecăreia dintre sistemele menţionate (sub-), şi de modul în care acestea pot interacţiona, adică face selecţii cu referire la unul pe altul. După cum sa arătat mai sus, adăugarea unui selecţia a doua de ordin în dimensiunea timp este necesar pentru a explica de ce anumite selecţii pot fi stabilizate.

De exemplu, prin urmărirea reconstrucţie analistul încearcă să înţeleagă modul în care paradigma sa dezvoltat, şi modul în care aceasta se deosebea de alte paradigme. Cu toate acestea, numai pe baza unor astfel de reconstituiri se poate ridica problema de când şi de ce "incomensurabilitate" au avut loc. Pe de o parte, nici paradigmele şi nici nu incomensurabilitatea sunt un dat pentru analist sociologice, acestea urmează să fie înţelese ca constructii istorice, care pot fi deconstruite în reconstrucţie teoretică. On the other hand, the various theoretical reconstructions can be examined in a second-order cybernetics in terms of whether, how, and to what extent the expected phenomena actually occurred. The question of "why" requires a reflexive hypothesis. The reflexive analysis can illuminate the "why" of the reconstructed developments because it provides the analyst with an additional degree of freedom for making selections in the time-dimension: one is then no longer merely describing the paradigms as (hypothetical) self-organizing systems, but beginning to develop a sociological theory of scientific communication. Theory requires not only selection, but also (provisional) meta-selection. If both selection and meta-selection are corroborated by further research, stabilization may provisionally occur.

Traditionally, the difference between volatile knowledge claims at the research front and reflexive meta-selection has been expressed by contrasting the "context of discovery" with the "context of justification." However, contingent stabilization does not imply transcendence into Popper's World III (cf. Popper 1972). The theoretical system remains as contingent as the system about which it theorizes. Additionally, the assumption of the self-cleaning potential of a self-organizing supra-individual system does not preclude that a self-organizing system can come into crisis, and contingently disappear. For example, a paradigm may come into crisis with respect to unresolved inconsistencies and biases in its initial assumptions. Anomalies may indicate such problems, particularly if they "don't go away." During crises the chaos and confusion increase dramatically. The reconstructive analyst of the discourses risks losing track if one is no longer able to interpret this chaos as the contingent pathway of the self-organization of the (hypothesized!) system involved.

Thus, chaos and confusion is not to be taken as an endpoint or a degeneration. That position would reify the rationality in the reconstruction to a normative a priori. The conclusion can then eventually only be that "reality" is always more complex than the model. One has to reverse this reasoning: all complexity is contingently contained within a communication system. If it is not, we cannot communicate with it, and therefore we cannot test our empirical hypotheses with respect to it, but only speculate about it. The development of uncertainty in (hypothesized) empirical systems can be used as information to disclose the development of this system. However, the theoretical system of the analyst contains ex ante only a hypothesis (based on previous reconstructions) with reference to the system under study. The hypothesis organizes the uncertainty within the theoretical analysis, ie self-referentially. If it holds, the theory gains in self-organizing identity. If not, it eventually vanishes, ie, it has to give way to another self-organization of the chaos.

Sociology as a complex theoretical system

In the previous example, the system of reference was the social communication system of science, and not any of the specific scientific paradigms under study. As noted, I took the sociology of science here as an entrance point, since in this specialty one has had to distinguish between the scientific discourses under study and the meta-theoretical discourse. Thus, one has had to specify reflexivity in relation to theoretical discourse. However, our program of study will be to understand all social systems as special communication systems, and to examine them in terms of the question of whether and to what extent they can be self-organizing.

Let us begin this enterprise by analyzing sociological theory itself as a potentially reflexive scientific communication system. It is common to state that this system is in deep crisis (cf. Gouldner 1970). As noted, we shall henceforth accept crisis as the common state of affairs. The theory of self-organization teaches us that the lower-level variation in history has to take place in order for the emergent system to be able to organize itself (if it emerges at all). Only a reflexive understanding of the contingent history can guide the further specification of the emerging system of reference.

Can one discern reflexively a pattern among the existing theories? By using one metaphor or another, this is often not too difficult, but would the hypothesis of "self-organization" help in understanding sociology as a theoretical system? In my opinion, much theoretical and methodological effort in the past century has been sensitive to crucial issues within the theory of self-organization, although one did not have the theoretical apparatus to understand one's position reflexively. Both theoretically (with reference to the social phenomena under study) and meta-theoretically (with reference to the theoretical apparatus) one lacked the semantics for specifying non-reified (ie hypothetical) supra-individual systems. Therefore, one eventually either had to reify systems meta-theoretically (eg, the Capital or "cybernetic control") or to reify the phenomena as naturalistically given data or discourses (eg, Mulkay et al. 1983). However, on the basis of the hypothesis of self-organization, one may wish to understand reflexively and with hindsight the half century or so of crisis in sociological theorizing as mainly a struggle to understand the socially constructed and yet empirically identifiable nature of both: the phenomena are selected with reference to a theoretical understanding, and the meta-theoretical system should be considered only as a paradigm.

The "self-organization" paradigm

More than any other sociologist, Niklas Luhmann has made the theory of self-organization into the cornerstone of his work. He made a serious attempt to reformulate the classical theoretical questions in sociology on this basis (Luhmann 1984; see also: Luhmann 1990). Among the classical sociological questions are questions like the relations between individuals and society (cf. Hobbes 1651), the relations between subsystems of society and the general system (eg, the relations between politics and economics; cf. Marx 1857), and the relations between stratification and functional differentiation.

According to Luhmann (1984), the concept of self-organization requires a paradigm shift for sociology. The crucial point is that society should no longer be considered as composed of human beings, but as consisting of communications. The communication network is added to the nodes which represent the human beings who carry it. At the nodes, each human being performs its own self-referential loop; one only communicates within the network as far as one performs social action. Action can be considered as a local event which is communicated in the network. The social communication system is reproduced by this operation. Sociology has the task of specifying the dynamics of this system in terms of, for example, functional differentiation, reflexivity, and self-organization.

Luhmann thus specified the social communication system as the proper domain of sociology, and sociology as a special theory of communication. Obviously, the major issue in relation to older sociologies is the interfacing between social and individual systems in the individual act of social communication. Using Parsons' terminology, Luhmann (1977; 1978a; 1984) studied this problem under the heading of "interpenetration." However, Luhmann did not elaborate his theory into the quantitative terms which are nowadays available. Although his claims about systems and their operations are sometimes amazingly precise, his semantics essentially remain speculative. For example, notions of probability and variance hardly play a role in his studies. The "self-organization" of the social system is taken as a given, not explained as a hypothesis. Furthermore, Luhmann is consciously aware of the crucial function of stabilization in the time dimension, but he has never systematically addressed the variance in this dimension.

In his study of the science system, Luhmann (1990, at pp. 405 ff.) suggested that scientific theorizing can gain sufficient degrees of freedom for self-organization precisely on the basis of the co-evolution of theory and methods. Methodology and mathematization, however, are not tools to be added to a qualitative theory; reflection in this respect requires a reformulation of theory with reference to methodology. (4) A methodologically reflexive theory is capable of systematic learning because, on the one hand, neither the theory, nor the data, nor the methods are reified. On the other hand, the dynamics of the organization of these elements must be hypothesized in substantive terms, ie, with reference to what one might be able to learn from subsequent observations.

Both theory and methods can profit from the reflexive turn in relation to one another. On the methodological side, the exploration of the research question forced me, for example, to be more specific about the conditions for "self-organization" than previous authors. As argued, the occurrence of this phenomenon cannot be taken for granted in social systems, of which additionally the existence and delineation cannot be taken for granted. On the substantive side, the main gain from such a reformulation will be clarification, and a more encompassing theory. The level of abstraction will provide us with opportunities to cover more complex ground, and particularly to address the important topic of time (and thus operation, process, and interaction) more systematically. Notably, system-interdependencies and interference among systems can be analyzed in more detail.

"Interpenetration" as a critical example

The founding fathers of sociology as a discipline (eg, Weber, Durkheim, Parsons) achieved a profound qualitative understanding of the processes of differentiation and institutionalization. Parsons developed a general systems theory for these processes. " Interpenetration " is used by Parsons as a general concept for the zones of interaction between systems and subsystems, (5) and at other places more emphatically with reference to the ways in which the personality internalizes cultural and social objects. (6)

Parsons assumed that these two processes (the relations between subsystems of society, and the internalization of cultural and social objects into the personality) can be understood in terms of the same cybernetic relations among all stable systems of social interaction. For example, Parsons (1968, at p. 473) formulated:

"The phenomenon that cultural norms are internalized to personalities and institutionalized in collectivities is a case of the interpenetration of subsystems of action, in this case social system, cultural system and personality (...). Here the critical proposition is that institutionalized normative culture is an essential part of all stable systems of social interaction. Therefore, the social system and the culture must be integrated in specific ways of their interpenetration."

With hindsight discussions among students of Parsons reveal that the relations between the social system and the cultural system are in important respects also systematically different from those between the social system and personality. Although Parsons noted the specificity of interpenetration among systems, he did not distinguish sufficiently among these various kinds of interpenetration.

As noted, Luhmann (1977; 1984) specified the relations between the social communication system and what he called "individual consciousness systems" (ie actors) as "structurally coupled:" the social communication system cannot operate without individuals who communicate, but only the message (ie the action) and not the actor is communicated. The action will thus have different meanings for the sending actor, for the receiving actor, and for the social communication system, since they are different systems of reference. The various systems interact in the communication. Furthermore, more than one structurally coupled interaction is involved. The first is an interaction between the sending system and the transmitting system, but since this involves the operation of the social communication system, subsequent reception of the message can occur at other ends. (The question of how to delineate the addressees of the communication is technically a different one.)

The crucial point is that in Luhmann's theory the social system does not include the actors, but actors and social (communication) systems exchange information through interpenetration, ie by means of action. The social system then has its own dynamics. In reaction to this redefinition of "interpenetration," others (eg, Münch 1982/1988) have emphasized with reference to Weber's sociology of religion that "interpenetration" refers primarily to the interpenetration of subsystems among one another (eg, to the interpenetration of cultural meaning and power in society), and with the social system at large, since particularly this type of interpenetration should be considered as constitutive for Western modernity. (7)

Relations among subsystems (eg, the social system and culture) are not structurally coupled, but structural: the subsystems are expected to be contained within a system. Coupling therefore is of another nature: subsystems are operationally coupled. Operationally coupled subsystems are expected to update in relation to one another if this is functional for the system which contains them. However, in this tradition, the social system is defined as the Parsonian action system, and thus the social system operates by actors taking action. If one additionally accepts Luhmann's distinction between actors and the social communication system, action is in itself already a form of interpenetration. If in action the subsystems of the social system have additionally to be coupled, the two subsystems have to be made relevant for one another in the same action. Thus, the communication is internally differentiated, in addition to being a communication in the two structurally coupled systems; it integrates the specified internal dimensions of the relevant subsystems operationally, and the two systems which are coupled structurally. Note that the two systems (ie, the social and the psychological one) may internally process the two dimensions in this communication differently. (The next question is whether the two meanings for the actor involved may again be reflexively combined into one.) A single two-dimensional information content of a message can be decomposed in various ways (cf. Theil 1972; Leydesdorff 1991b).

If we add subsequently the time dimension to this complex, different frequencies may be involved for the self-referential update within each subsystem. Remember that the social system cannot operate except by action at local nodes. However, not all actors can be involved in each update. In other words, the systems may update with a spectrum of different frequencies. For example, relatively small economic transactions can have a cumulative impact on change in political power-relations, but the latter may go (temporarily) unnoticed for some of the actors involved. On this occasion, the actors coupled structurally with the communication system by acting, but their actions failed to couple operationally.

The re-entry of time into the theoretical representation

Obviously, if one uses interpenetration to refer to specific relations between sub systems of the social system (Münch 1982/1988), this frame of reference is different from Luhmann's, who used the same concept for the relations between the social system and actors. Both concepts are derived from Parsonian theory. However, Parsons' theory--using a more traditional format derived from evolution theory--abstracted from the contingency and asynchronicity of individual actions, which were then analyzed as specific instances of a single cybernetics with an unequivocal time dimension. (8) In this sense, his systems theory was grandiose architecture.

The difference between the concepts of interpenetration among, on the one hand, social subsystems, and on the other hand, between the social system (and its subsystems) and actors, can be given an unambiguous interpretation by a more abstract specification of the difference in mechanism between operational and structural coupling as processes. In the simulation, one can even specify the (limiting) conditions under which one would not be able to distinguish the two mechanisms in terms of the resulting phenomena.

In the abstract, it is no problem to bring the two concepts again under one denominator. Conceptually, one then refers to a general system which includes both actors, on the one hand, and society and its subsystems, on the other. In this case, however, one has first to specify how these different subsystems of the general system interact among one other, and this leads to the same results, although they are more difficult for the intuitive understanding, since the system of reference has been complicated. Some systems--but not necessarily all to the same degree--are again composites of subsystems. Without a precise specification of the levels in this hierarchy, one may acquire a feeling of understanding the mechanism by using a single word (eg, "interpenetration"), but at the price of losing the empirical reference of the hypothesis. Consequently, the theoretical description may degenerate into a metaphorical narrative.

The problem of having to specify operations differently with reference to a system than with reference to its subsystem or its super-system, has been signalled in the discursive tradition, but it has not been sufficiently appreciated. For example, Teubner (1987) made an impressive attempt to distinguish in addition to operating cycles of self-organizing systems, "hypercycles" and "ultracycles." However, even he will run out of terms with increasing complexity. The mathematics are not a tool, but a discourse which enables us to address more complex questions, to distinguish various meanings, and if necessary to label them with words. For example, given the noted differences in the coupling mechanisms, it makes sense to use two different words for the two different concepts which are covered by the original concept of "interpenetration," and not to add to the confusion by proliferating discourse with respect to the single traditional term.

In other cases, one has to use Occam's razor to reduce different words to their single underlying concept. Sometimes, different contexts of similar words indicate a different semantics. This may be useful for theoretical purposes, but not necessarily in methodological terms. For example, in symbolic interactionism "communication" and "interaction" are made central categories, but other semantics are attached to these concepts than systems and information. In this tradition central questions concern how meaning can be attributed to, and also used for the construction of identity. These are dynamic questions, in the sense that they require a series of operations, while the various processes of "interpenetration" in the above discussion can in principle be studied at one moment in time. Thus, in symbolic interactionism differences in time spans, differences in time horizons, and various forms of communication of time are made central, while from other (eg, systems) perspectives the focus has been on the variety of meanings of a given act as an event.

Both in the time dimension, and in the (analytically discrete) multidimensional construct, sociological theories have hitherto made theoretical selections. However, the combination of selections in the variances in the multi-dimensional construct and in the time dimension is crucial to the theory of self-organization. Both in the multi-dimensional instance, and along the time dimension the system can be organized, but only the operation of these two selections upon one another can provide us with stabilization. The focus on either systems or historical reconstruction is not sufficient; we need both.

The specification of how systems and subsystems communicate, how their coupling can be structurally different, and how this complex varies over time, would provide us with both the conceptual apparatus to profit from the various theoretical specifications and with an escape from scholastic debates about the assumptions underlying them. Such a specification requires algebra, since spatial representations provide us either with static pictures of the multi-variate complex (like snapshots) or they depict the trajectory of a system using a geometrical metaphor (cf. Shinn 1987; Haraway 1988). One cannot represent change in the data and in the relevant dimensions for organizing the data without changing one's reflexive position, and this leads to confusion unless the representation itself can be made dynamic (as in a movie). The use of algebra enables us to reintroduce the time dimension in the representation by specifying observables in relation to fluxes. Algorithms can be used for coding computer simulations; the theoretical assumptions underlying different hypotheses can then be programmed as conditions that reduce the complexity in the expectation.

At the theoretical level, Giddens (1979) introduced the concept of a "duality of structure" to surmount the deep division between systems theoretical and situational approaches in sociology (cf. Giddens 1981). The "instantiation" is considered as both conditioned ex ante, and reshaping ex post facto an otherwise "virtual" structure. However, Giddens (1984) eventually left it to the reflexive analyst to relate the two sides of structure, and therewith reduced the duality of structure to the question of how to handle this complexity in the discursive interpretation. Structure, however, is dual--or perhaps of higher order--because it operates as a flux that an analyst can perceive only in terms of instantiations through reflexive deconstruction and reconstruction. As soon as more than one flux is involved, we have difficulty conceptualizing the interactions and co-evolution among the systems without the use of algebra. The price we may have to pay for the algorithmic approach is a sacrifice in terms of common sense language. One can always explicate the results at length for the interpretation, but the discursive reconstruction in "natural" language has only an heuristic function for the further development of theory; it cannot warrant the inferences.

In summary, I have argued that some dichotomies both in theorizing and in methodologies of the social sciences point to underlying problems which cannot be resolved without the theory of self-organization. The study of "order out of chaos" requires the specification of algorithms for computer simulations. Previous theories can with hindsight be understood as provisional and often programmatic solutions for problems unsolvable at the time. Given these historical contexts important problems could be addressed, for which nowadays, however, new problem formulations can be proposed, since the implied assumptions can be clarified as conditions, and then be reflexively communicated, for example, as code.

Concluzie

The original research question of this study (whether society should be considered as a self-organizing system) has led me to the specification of what reflexivity means for the social system as a system of reference different from the individual subjects who may participate in it. I used the notion of "paradigm" as the anomaly, and the sociology of scientific knowledge as a model system for the distinction between substantive and reflexive discourses. Like the dissolution of the originally monolithic concept of paradigm into the study of relations and life-cycles of discourses, the social system has also to be analyzed in terms of various subsystems which may couple in action at local nodes. As far as each network is self-organizing, it escapes temporarily from chaos, since self-organization means the ability systematically to learn, ie, to incorporate the uncertainty of the communication into the system.

Self-organization, however, requires reflexivity, and thus differentiation between the instance of reflection and the reflected substance (cf. Maturana 1978). It is therefore an evolutionary achievement: the temporarily stabilized substance is constructed, and the latter's reflection is correspondingly in flux. None of the sub-cybernetics can be taken for granted, but they need to be explained. The explanation has to be theoretically guided by the hypothesis of self-organization, specified and elaborated for the system(s) of communication under study, and methodologically warranted by a mathematical theory.

Fortunately, Shannon's (1948) mathematical theory of communication is available. However, since this theory uses the notion of (probabilistic) entropy, its results have often been given a physical (ie thermodynamic) interpretation. As argued, we need a mathematical (ie probabilistic), but a non-physical interpretation of the concept of self-organization, although we share with non-equilibrium thermodynamics a common interest in the emergence, stability and evolution of highly unlikely configurations.

In summary, the reflexive analysis of the research question of this study enables me to specify the following analytical tasks:

1. Since we cannot take for granted that self-organizing social systems exist or endure, the mathematical theory of communication has to be extended beyond non-equilibrium thermodynamics to other systems which are not in equilibrium, ie without jumping to a physico-chemical interpretation. For example, we must specify precisely what "self-organization" means in relation to weaker concepts like "self-referentiality" and the "eigen-dynamics" of systems. Simulations are the principal method for the mathematical specification. The results of simulations alert us that structural properties are always at variance, and therefore simulation helps to "de-reify" any structural interpretation (including the biological one).

2. A mathematical theory of communication is, however, by definiton still void of empirical substance. The system of reference for the communication has thus to be additionally specified. Obviously, the thermodynamic system is a completely different system of reference from the social system. Analogously, the biological system is a different system of reference from the social system. Substantive knowledge about what the system communicates when it communicates, how it selects from these communications and eventually may be able to stabilize not only structure, but also under certain conditions tends to self-organization over time, has to be elaborated in each special theory of communication with reference to the substance of this system. As noted, one is able to draw on writers in the sociological tradition for developing a special theory of communication for the social system. However, the concepts may have to be reorganized within the framework of a sociological theory of communication.

3. The reflexive nature of sociological theorizing challenged us to specify more consciously what it means to "apply" the mathematical theory of communication to the social system as a special case. The natural sciences assumed variance in the data to be given by "nature," evolutionary biology assumed the selection environment to be "natural," and psychology shares with sociology a radical understanding of the reconstructive nature of knowledge, but only sociology is able to understand itself reflexively as a specific social communication system (cf. Leydesdorff 1992).

This reflexivity with reference to the constructed system may provide us with a passage point for further clarifying the possibility of a more general theory of communication. The latter might encompass systems theory, evolution theory, and action theory. A crucial prerequisite for this development seems to be that the generating communication system, ie sociology, be developed reflexively with reference to the hypothesis of itself as a science, ie its evolutionary, and therefore formalizable constructedness as a theoretical system.

întoarcere

Referinte:

Callon, M., J. Law, and A. Rip (Eds.) (1986). Mapping the Dynamics of Science and Technology. Londra: Macmillan.

Geyer, F., and J. Van der Zouwen (1991). Cybernetics and Social Science: Theories and Research in Sociocybernetics. Kybernetes, 20, (6), 81-92.

Giddens, A. (1979). Central Problems of Sociology. London, etc.: Macmillan.

Giddens, A. (1981). Agency, institution, and time-space analysis. In: Knorr-Cetina and Cicourel (1981), pp. 161-74.

Giddens, A. (1984). The Constitution of Society. Cambridge: Polity Press.

Gouldner, AW (1970). The Coming Crisis of Western Sociology. New York: Carti de bază.

Haraway, D. (1988). Situatied Knowledges: The Science Question in Feminims and the Privilege of Partial Perspective. Feminist Studies, 14, 575-99.

Hesse, M. (1980). Revolutions and Reconstructions in the Philosophy of Science. London: Harvester Press.

Hobbes, T. (1651). The Leviathan (eg, New York: Prometheus Books, 1988).

Jensen, S. (1978). Interpenetration-- Zum Verhältnis personaler und sozialer Systeme? Zeitschrift für Soziologie, 7, 116-29.

Kaufman, SA (1991). Antichaos and Adaptation, Scientific American, August, 64-70.

Kaufman, SA (1992). Origins of Order: Self-Organization and Selection in Evolution. Oxford: Oxford University Press.

Knorr-Cetina, KD, and AV Cicourel (Eds.) (1981). Advances in Social Theory and Methodology. Toward an Integration of Micro- and Macro-Sociologies. London: Routledge & Kegan Paul.

Kuhn, TS (1962). The Structure of Scientific Revolutions. Chicago: University of Chicago Press.

Latour, B. (1987). Science in Action. Milton Keynes: Open University Press.

Law, J., and P. Lodge (1984). Science for Social Scientists. London, etc.: Macmillan.

Leydesdorff, L. (1991a). In Search of Epistemic Networks. Social Studies of Science, 21, 75-110.

Leydesdorff, L. (1991b). The Static and Dynamic Analysis of Network Data Using Information Theory. Social Networks, 13, 301-45.

Leydesdorff, L. (1992). Knowledge Representations, Bayesian Inferences, and Empirical Science Studies. Social Science Information, 31, 213-37.

Leydesdorff, L. (1993). "Structure"/"Action" Contingencies and the Model of Parallel Distributed Processing. Journal for the Theory of Social Behaviour, 23, 47-77.

Luhmann, N. (1977). Interpenetration-- Zum Verhältnis personaler und sozialer Systeme. Zeitschrift für Soziologie, 6, 62-76.

Luhmann, N. (1978a). Interpenetration bei Parsons. Zeitschrift für Soziologie, 7, 299-302.

Luhmann, N. (1978b). Soziologische Aufklärung. Vol.. 3. Opladen: Westdeutscher Verlag.

Luhmann, N. (1984). Soziale Systeme. Grundriß einer allgemeinen Theorie. Frankfurt aM: Suhrkamp.

Luhmann, N. (1990). Die Wissenschaft der Gesellschaft. Frankfurt aM: Suhrkamp.

Marx, K. (1857). Grundrisse der Kritik der politischen Oekonomie. Moscow: Marx-Engels-Lenin Institute (1939).

Maturana, HR (1978), Biology of Language: The Epistemology of Reality. In GA Miller and E. Lenneberg (Eds.), Psychology and Biology of Language and Thought. Essays in Honor of Eric Lenneberg. New York, etc.: Academic Press, pp. 27-63.

Münch, R. (1982). Theorie des Handelns. Frankfurt aM: Suhrkamp; Engl. translation: Understanding Modernity. London/New York: Routledge (1988).

Mulkay, M., J. Potter, and S. Yearley (1983). Why an Analysis of Scientific Discourse is Needed. In KD Knorr and MJ Mulkay (Eds.), Science Observed: Perspectives on the Social Study of Science. London: Sage, pp. 171-204.

Parsons, T. (1937). The Structure of Social Action. New York/London: Free Press (1968).

Parsons, T. (1968). "Interaction" and "Social Systems". In: The International Encyclopedia of the Social Sciences. New York: McGraw-Hill.

Parsons, T., and GM Platt (1973). The American University. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

Pinch, T. (1982). Kuhn-- The Conservative and Radical Interpretations. Are Some Mertonians "Kuhnians" and Some "Kuhnians" Mertonians? Society for the Social Studies of Science, 7, 10-25.

Popper, KR (1972). Objective Knowledge. An Evolutionary Approach. Oxford: Oxford University Press.

Prigogine, I., and I. Stengers (1979). La nouvelle alliance. Paris: Gallimard; English translation: Order out of Chaos. New York: Bantam (1984).

Prigogine, I., and I. Stengers (1988). Entre le temps et l'éternité. Paris: Fayard.

Rumelhart, DE, JL McClelland, and the PDP Research Group (1986). Parallel Distributed Processing. Vol. I. Cambrige, MA/ London: MIT Press.

Shannon, CE (1948). A Mathematical Theory of Communication. Bell System Technical Journal, 27, 379-423 and 623-56.

Shinn, T. (1987). Géometrie et langage: la structure des modèles en sciences sociales et en sciences physiques. Bulletin de Méthodologie Sociologique, 1 (nr. 16), 5-38.

Simon, HA (1973). The Organization of Complex Systems. In HH Pattee (ed.), Hierarchy Theory. The Challenge of Complex Systems. New York: George Braziller, pp. 1-27.

Teubner, G. (1987). Hyperzyklus in Recht und Organisation. Zum Verhältnis von Selbstbeobachtung, Selbstkonstitution und Autopoiese. In: Haferkamp, H., and M. Schmidt (Eds.), Sinn, Kommunikation und Soziale Differenzierung. Frankfurt aM: Suhrkamp, pp. 89-128.

Theil, H. (1972). Statistical Decomposition Analysis. Amsterdam: Nord-Holland.

Woolgar, S. (1988). Science. The very idea. Beverly Hills/London, etc.: Sage.

întoarcere

Note:

1. The degree to which and the conditions under which the nervous system can be controlled reflexively by the brain, implies the analysis of a next evolutionary variable.

2. Essentially, a similar reasoning can be projected onto the psychological (sub-)system (cf. Rumelhardt et al. 1986).

3. More generally, social structure can be considered a result of the operations and interactions of a (set of) stabilized self-organizing communication systems, including human actors.

4. At other places, Luhmann (1990) indicated that a more complex cybernetics would have to study those questions which he felt as beyond the scope of his qualitative articulation. Eg, at p. 340: "Die Ausdifferenzierung verändert auch das System der Gesellschaft, in dem sie stattfindet, und auch dies kann wiederum Thema der Wissenschaft werden. Das allerdings ist nur möglich, wenn man ein entsprechend komplexes systemtheoretisches Arrangement zugrudelegt."

5. "Institutionalization gives rise to a zone of interpenetration between the cultural and the social systems, the two components of which, though composed of parts of both systems, crosscut one another and constitute one subsystem. Thus, the parts of two interpenetrating systems are more intimately related to each other than the parts of the two primary systems which do not interpenetrate. For example, the moral-evaluative subsystem of the culture interpenetrates primarily with the fiduciary subsystem of the society. Interpenetration means that the cognate subsystems at each of the four-system levels constitute zones of "overlap" and thus affect each other across these boundaries." (Parsons and Platt 1973, at p. 36).

6. "Whereas Freud, from a biological starting point, arrived at the recognition of the distinctive property of social systems, Durkheim began with the conviction that clear distinctions between social and personal systems are essential; in his famous phrase, society was a reality sui generis." (Parsons 1968, at p. 432). However, Parsons eventually considered society as a category sui generis, ie, a dimension of the general system, and not as a different system. See also: Jensen 1978; Luhmann 1978a.

7. Münch (1988), at p. 204; translated from Münch (1982), at pp. 480f.

8. "The first implication is that an act is always a process in time. The time category is basic to the scheme." (Parsons 1937, Vol. I, [1968, at p. 45.])

Published (Last edited): 27-07-2016 , source: http://www.leydesdorff.net/jses93/index.htm